Archive for the 'story' Category

Regatul Politickia

poveste pentru copilasii naivi

A fost odata ca niciodata, ca daca nu ar fi fost, bine mai era! A fost o data un regat, un regat in care toata lumea traia in fericire, sau mai bine zis, erau multumiti de viata lor. Regatul acesta se numea Politickia.

Regatul avea un rege, o regina, si 14 printi, adica 7 printi si 7 printese. Oranduirea monarhica era pe placul tuturor, caci toti oamenii erau aproape egali, exploatarea omului de catre om nu exista, sau nu se inventase inca.

Si copiii regelui, adica printii, isi duceau copilaria in fericire si nevinovatie, fara a se considera superiori celorlalti copiii din regat. Insa vremea a trecut, si printii au devenit oameni mari si urmau sa isi intemeieze ei insusi familiile lor. Regele avea o singura dorinta: sa fie o singura nunta pentru toti copiii sai, indiferent de varsta.

Si astfel, in anul de gratie 1437 d.l. (de la intemeierea lumii), a avut loc nunta. Cea mai frumoasa, cea mai rasunatoare nunta din cate au fost vreodata pe acest pamant, si din cate vor mai exista. O nunta cu 14 miri si 14 mirese.

*****************************************************

Dupa un an, de la nunta, regele batran dorea sa lase un succesor. Se gandea sa imparta regatul in 14 pari egale, dar vazuse deja in viitor faptul ca un anume imperiu s-a distrus in felul acesta. Asa ca trebuia o strategie prin care un singur rege sa fie ales, iar ceilalti sa nu carteasca.

Si a creat un concurs: concursul de popularitate. Fiecare din cei 7 fii ai sai si cele 7 fiice trebuiau sa stranga simpatizanti. Doar ca nu era asa de usor, caci supusii regatului ii priveau pe toti copiii regelui ca fiind demni de tron. Astfel, fiecare a inceput sa foloseasca diferite strategii pentru a se afirma. In acel timp s-a inventat presa, cu scopul de a discredita concurenta si a inflori calitatile mogulului. S-a inventat serviciile secrete, cu scopul de a controla masele in favoarea unui anume lider. S-au inventat multe atunci, dar cea mai mareata realizare a fost: partidul politic.

Si dupa un an de lupta istovitoare, un singur pretendent a castigat tronul. Mare fericire mare pe invingator. Pacat de faptul ca nu mai avea supusi, caci in timpul haosului electoral cetatenii regatului au emigrat in alte parti ale lumii, mai pasnice.

Reclame

Sa ajut pe altii

Un orasel sarac dintr-o regiune mai saraca a Statelor Unite. O familie numeroasa intr-un ghetou mizer, intr-o saracie crunta.

Aici, in aceasta zona nedemna de atentie, in mintea unui copilas salasuia geniul. Si copilul a crescut. Mergea descult la soala, manca ce gasea, cand gasea, hainutele lui erau niste zdrente, si toti copii radeau de el. Dar excela la invatatura, matematica in special. Si a invatat pana a fost primit la facultate.

Desi avea o strangere de inima datorita clasei sociale din care facea parte, datorita culorii pielii lui, datorita problemelor medicale cauzate de zilele cand a facut foamea, datorita dintilor sai galbeni, datorita multor aspecte tanarul nu avea curajul sa paseasca in lumea noua, de student.

Dar primise o bursa, si daca se tinea de inavatatura, putea realiza ceva, ceva ce nici parintii, nici fratii, nici bunicii lui nu au visat vreodata.

In prima lui zi de student a dat un interviu unei gazete locale. Si printre altele el a zis:

Daca ma va ajuta bunul Dumnezeu sa reusesc in viata, sa ajung mare, sa am bani, voi da jumatate din castigul meu celor in nevoie. Vreau sa ajut pe cei care nu au ce manca, cu ce se imbraca, cu ce se incalta, cu ce sa isi cumpere o periuta de dinti sau un sapun. Caci cunosc ce inseamna adevarata saracie. Vreu sa ajut pe cei in suferinta, pe cei care nu au bani pentru a isi ingriji sanatatea, pe copiii abandonati de parinti, pe toata lumea.

A terminat facultatea, specific economie, si a lucrat cativa ani la o firma. Apoi a inceput pe cont propiu. A deschis o firma, si inca una, si inca una, si timpul a trecut, dupa 25 de ani de la interviu era un om puterd de bogat. Si invatase lectiile economiei de piata capitaliste: era neindurator cu competitia.

Intr-o seara sotia lui a cazut ca secerata la pat. A dus-o la spital, dar medicii nu au reusit nimic. Si printre lacrimi el a zis: „Sa ai un miliar de dolari! La ce bun daca nu poti salva o viata! La ce bun, poate maine voi muri si eu?”

Dupa ce si-a condus sotia pe ultimul drum s-a urcat in limuzina si i-a zis soferului sa il duc in oraselul unde a copilarit, acel orasel pe care il uitase de multa vreme. Strazile erau la fel, tot zugravite in culoarea neputintei si saraciei, poate ceva mai colorate de drogatii de prin colturile intunecate.

Doua imagini diferite: viata lui din copilarie si viata de lux de acum. „La ce bun daca nu ai cu cine sa imparti succesul?

A doua zi primaria din oraselul uitat de lume a primit o donatie de 1 miliard de dolari pentru asistenta sociala.

Evadata

Daca va plac povestile, sau mai bine zis miniromanele, va invit sa cititi cele de mai jos. Iar de veti citi tot va invit sa va expuneti opinia vis-a-vis de subiect.

Lectura placuta!

Evadata by: Derscanu Petre

Din camera miniscula de la mezaninul hotelului de doua stele, Erika priviea printre jaluzelele semiinchise la crengile copacilor ce se laganau in vanticelul domol.

Sedea in pat, pe o parte, si incerca sa scrie in jurnalul ei personal, mai mult privea la copaci. Se refugiase aici, la malul marii, cu o identitate falsa, fara sa o cunoasca cineva, fara prieteni, fara cunoscuti, o straina printre straini. Imaginea era perfecta – intr-o zona turistica, un strain printre alte cateva mii.

Cat timp se putea ascunde acolo? Poate doua, poate trei saptamani. Apoi, alta destinatie, alt hotel, alt oras, poate alt continent. Vanise in Talunia de trei zile. Nici nu iesise din hotel, ii era teama de faptul ca cineva ar putea-o recunoaste. Desi lumea e mare, cu oameni multi: „se intalneste el munte cu munte..”

citeste continuarea: Evadata, by Derscanu Petre

Poveste din viitor

Scoala locala Tuturei

Profesorul Viorel isi incepu ora in stilul caracteristic, cu o gluma despre cele intamplate cu o zi in urma si toti copii izbucnira in ras. Apoi incepu lectia de istorie.

„Astazi am sa va spun o poveste. Este o poveste reala, este istoria stramosilor nostri.

Cu mult timp in urma, pe vremea cand oamenii traiau pe intraga suprafata a pamantului, copiii mergeau la scoala in numar foarte mare. Intr-o cladire invatau cateva sute de elevi, si existau zeci de mii de astfel de cladiri. Populatia planetei depasea 7 miliarde de suflete.

Dupa cele doua razboaie mondiale, oamenii au cautat solutii pentru a usura munca, si astfel au aparut tot feelul de utilaje, masinarii, ce munceau in locul omului. Acele masini nu erau vii, precum oamenii sau animalele, si ele nu aveau nevoie de ingrijiri prea mari. Cu ajutorul lor omenirea a progresat mult, foarte mult, reusind sa ajunga foarte dezvoltata, o civilizatie extraordinara.

Existau masini ce putea merge pe sosele netede cu viteze de peste 300Km/h, existau barci imense cu care oamenii traversau oceanele ducand dintr-o parte in alte diferite materiale. Existau masinarii ce puteau zbura prin aer, mult deasupra muntilor, cu viteze ametitoare.

Existau mii si mii de feluri de activitati, numite munca, servicii. Unele platite foarte bine, altele nu. Dar indiferent de salariu, ceea ce omenirea a realizat la inceputul mileniului III depasea orice asteptare a stramosilor lor.

Oamenii putea comunica la distante foarte mari cu ajutorul unor dispozitive, iar cartile incepusera sa dispara din formatul tiparit, caci internetul luase o amploare fara margini. Omenirea visa la mai mult, si cu totii asteptau minunatele roade ale stiintei si progresului. Dar pentru a progresa, stiinta trebuia sa experimenteze, iar unele experimente erau la limita distrugerii echilibrului planetar.

Oamenii de stiinta, unii dintre ei, in numele stiintei, a progresului, au inceput sa rascoleasca in interiorul atomului, in incercarea de a descoperii misterele creatiei Divine, dar de aici totul s-a naruit. In primul an cutremurele au lovit planeta, unul dupa altul, cutremure mici sau mari, aduceau cu ele prapadul. Apoi, cateva laboratoare distruse si scapand de sub control, reactia in lant a facut toul posibil, caci deschizand cutia Pandorei omenirea inchidea poarta bunastarii si pacii.

Ceea ce noi trebuie sa invatam din greselile stramosilor nostri este ca dependenta totala de tehnologie nu este buna, caci daca peste noapte tehnologia moare vom muri si noi, intocmai precum oamenii de la inceputul mileniului al III-lea. Stiinta e buna, insa cu limite, iar munca fizica nu trebuie neglijata, caci trupul si mintea sunt doua lucruri diferite dar care merg mana in mana. Caci in vremurile vechi oamenii ajunsesera sa munceasca mai mult stand pe scaun in fata unei masinarii, iar acest lucru i-a costat in cele din urma existenta.

Un bebe vorbeste

 

Povestea Alexandrei

Numele meu este Camelia Alexandra. Tata a vrut numele de Alexandra, i-a placut tare mult acest nume, iar mama a vrut Camelia, ca pe sora ei. Astfel numele meu este Alexandra Camelia.

Am implinit 1 an in urma cu 2 zile, joi mai exact. Un an de cand am deschis ochii pentru prima data in lumea asta. Ii multumesc Domnului pentru pentru parintii mei, caci m-au iubit inainte de a veni eu pe lume, inca de cand eram in burtica lui mamica, in acel loc cald si sigur unde primeam hrana si dragoste zilnica.

Cu timpul am crescut mare si locul acela devenea neincapator. Trebuia sa schimb universul, sa trec in lumea cea noua. Cu peripetii si greutati am parasit vechiul camin intrand intr-o lume noua si ciudata, dar plina de lumina si culori.

Cand mama mea l-a intalnit pe tatal meu ceva sa intamplat, o legatura puternica ce a dus la casatoria lor, la unirea destinelor lor pe vecie. Si oricat de multumiti ar fi fost ei, ceva lipsea din viata lor, ceva le stirbea fericirea si bucuria vietii: EU.

Intr-o dimineata de duminica, tata a iesit pana afara iar mama a folosit acest moment sa verifice daca… Si da! Era insarcinata, cu mine. Asa fericita a fost incat l-a sunant pe tata si el a venit repede, a imbratisat-o si am simtit ca amandoi ma iubeau desi nu aveau cum sa stie nimic despre mine, viitoarea printesa din viata lor.

Acum sunt deja mare, am un an de zile, si seara de seara parintii imi spun povesti frumoase inainte de culcare. Eu nu inteleg ce imi spun ei insa am mare incredere in ei, caci stiu cat de mult ma iubesc. Ma intreb cum oare pot unii parinti sa isi abandoneze copilasii, sa ii bata si maltrateze, sau cum de ii ucid inca nenascuti. O lumea prea ciudata pentru un copil mic!

Multumesc Domnului  pentru parintii mei! Ei iubesc copii, si in curand voi imparti atentia si dragostea lor cu inca cineva, caci mama este iarasi insarcinata. O surioara sau un fratior, nu conteaza. Eu am invata de la partintii mei, asa ca abia astept noul bebe sa vina in lumea noastra, sa ii urez Bune venit!

Civilizatii apuse: era internetului

„Cu sute de ani in urma omenirea cunostea cea mai inalta cunoastere si civilizatie din toata istoria planetei noastre. Oamenii puteau comunica la distante foarte mari prin intermediul unor dispozitive minuscule numite telefoane. De asemenea aveau carti ‘imaginare’ carora ei le spuneau virtuale. Puteau calatori dintr-o tara in alta, dintr-un continent in altul, in doar cateva ore prin niste dispozitive cu care zburau precum pasarile cerului.

Aveau grupuri de oameni educati care munceau pentru binele celor napastuiti de soarta, ei numeau aceste grupuri fundatii. Aveau case multe, una peste alta, blocuri. Intr-un bloc locuiau sute de familii fara a fi ingramaditi. Foloseau lifturi pentru a urca pana la ultimele etaje. Aveau baie si caldura in casa, gateau in casa si spalau in casa. Faceau multe lucruri in casa, printre care si comunicarea vizuala prin intermediul internetului.

Internetul era o legatura intre mai multe calculatoare din diferite tari ale lumii. Milioane de oameni foloseau aceasta tehnologie. Stiu ca e greu sa intelegem, noi astazi, toate acele facilitati pe care le aveau oamenii cu secole in urma.

Si ei aveau saracie prin anumite zone, si razboaie, si boli. Nu s-a rezolvat niciodata problema rautatii umane, dar in acele timpuri omenia era ceva de valoare.

Insa cea mai mare desoperire a omului a fost televizorul: cutia magica. Prin intermediul ei putea afla tot felul de stiri si alte lucruri folositoare sau nu, vedeau piese de teatru si ascultau muzica. Se dezbateau probleme si se manipula, de multe ori, populatia.

Hrana incepuse sa fie fabricata din multe substante toxice, asa era mai ieftina, insa medicina era de nota 10. Milioane de oameni traiau in ciuda bolilor datorita medicilor. Copiii stiau de mici multe lucruri folositoare datorita profesorilor, insa acele vremuri sunt istorie.”

-Doamna invatatoare, dar de ce nu mai este lumea cum era atunci?

„-Ei fetita draga, totul a inceput in septembrie 2008, undeva la Geneva.” …..

Pretuieste viata!

Stop accidentelor! Viata are prioritate.

Era o dimineata superba. Desi afara era frig in masina era clad si bine. Anca era fericita. Incepea o zi noua, cu speranta.

Pavel conducea masina printre stradute atent la drum. Anca il admira. Datorita lui erau o familie normala, asa cum isi dorise dintotdeauna. Pe scaunul din spate Eliza dormea. Stia ca parintii ei sunt bucurosi, ar fi vrut si ea sa se alature bucuriei lor dar era prea obosita. In fiecare dimineata se trezea cu parintii odata si plecau impreuna spre gradinita. Ea ramanea acolo iar tati si mami mergeau la serviciu.

Urmau sa aiba o casa a lor. Un apartament cu doua camere, micut, dar al lor. Banca le acordase in sfarsit creditul. Cunoscutii ii sfatuisera sa nu ia bani de la banca, sa mai astepte. insa Pavel a zis: „Ori ca dau bani la rate, ori ca dau la chirie, tot aia e!” Si asa era. Peste ani aveau sa devina proprietari.

Masina iesi dintre stradute si se incadra pe banda intai a soselei. Erau acum pe soseaua Colentina si se indreptau spre centru. Din cand in cand masina mai dadea intr-o groapa si leganatul ei parea ceva frumos. Erau fericiti. Toti impreuna. Pavel privea inainte la drum, fiind atent la trafic. Anca privea cand la iubirea vietii sale, Pavel, cand la rodul dragostei lor: Eliza. Si mai urma inca un copil, caci era insarcinata in luna a patra.

Masina lor a ajuns la intersectia cu Mihai Bravu. Semaforul indica rosu. In fata lor doua masini asteptau parca nerabdatoare sa se faca verde odata. Parca si Pavel voia acelasi lucru. Anca privi in dreapta. Trei tineri, doi baieti si o fata, undeva la 14-15 ani, sedeau jos pe iarba inghetata. Suflau intr-o punga argintie, si primeau inapoi raspunsuri adecvate. Anca isi zise: „sarmanii copii!”

Semaforul indica verde iar masinile se pusera in miscare. Dinspre Stefan cel Mare un bolid venea cu viteza spre ei. Un scartait puternic de roti se auzi iar Anca striga cat putu de tare: „Atentie!” Prea tarziu! O bubuitura puternica si timpul se opri in loc. Anca plutea in aer. Apoi o lumina galbena umplu totul in jurul ei. Urechile ii vajaiau iar pe ureche dreapta se simtea caldura. Deschise usor ochii si incerca sa se miste. Nu putea. In fata ei la 2-3 metri vazu o mana de om. Cunostea bine acea mana. Si vergheta de pe deget!.. Era a sotului ei.

Era atat de obosita. Vru sa isi atinga burta, bele cel mic nenascut inca, dar nu reusi. Roti ochii spre dreapta si oameni multi venea spre ea. Roti privirea in stanga, si langa bordura era cazuta o fetita. O balta rosie era in jurul ei. Se uita mai atenta. Eliza!!!!!!!! Scumpa Eliza.

Caldura devenea mai apasatoare si ochii se impaienjenira. Copcaul ei. Copacul unde se urca micuta Anca cand voia sa fie singura. O fetita mica ce visa sa devina mare. Copacul….. Lumina devenea intuneric. Afara era din ce in ce mai frig. Nimic nu se mai vedea, nimic nu se mai auzea. Doar liniste, liniste deplina si rece.

Sa nu uiti

Cateodata imaginatia este buna, si chiar placuta. Prin ea evadam un pic din cotidian si exploram posibilitati nenumarate. si cum m-am saturat de filmele SF am compus eu insumi o poveste. Daca aveti rabdarea sa o cititi va rog sa imi spuneti cum vi se pare, un raspuns sincer, fara menajamente ar fi indicat. Multumesc mult.

Iata povestea:

Silvia Toka era o tanara de 27 de ani care mergea grabita spre casa. Facuse ceva cumparaturi de la market si dorea sa vada cum arata noul laptop achizitionat. Avea imaginatie multa si voia sa isi faca un site de povesti.
Peste 7 zile urma sa se casatoreasca si voia sa aiba deja scrise trei povesti pana atunci.

Era la trei blocuri distanta de casa dar ceva o opri. Se aseza pe banca de pe alee si isi aprinse o tigara. Gandea la scenariul unei povesti de dragoste. Un tanar inalt si atletic veni spre banca ei si se aseza langa ea. O privi indelung, intocmai ca cineva care care o cunoaste bine.
Privirile lui strapungatoare ii atrase atentia si il intreba direct:
-Ne cunoastem?
Tanarul zambi intocami ca un om ce stia multe si ii zise:
-Da. Ne cunoastem.
-Imi pare rau, spuse tanara, dar daca ne-am cunoaste as sti, dar nu stiu. Nu stiu cine esti.
Tanarul ofta usor. Pleca privirea pret de cateva secunde pentru ca apoi sa o priveasca fix in ochi:
-Esti sotia mea.
Aceasta afirmatia, departe de a fi un soc, o facu sa zambeasca, si gandind ca este o farsa zise:
-Serios! De cand?
-De o suta de ani, zise el. Si nu glumesc. Tu nu iti amintesti, dar eu imi amintesc totul. Poate ca a fost o decizie gresita cand am parasit lumea noastra.
-Te-a pus Edy sa faci o farsa. Asta e, nu?
-Nu. Stiu totul despre tine, de fapt stiu mai mult decat stii chiar tu insuti. Impreuna am dus o viata minunata, fericita. Dar ai dorit doua lucruri: sa o revezi pe mama ta si sa ai copii.
-De ce as dori sa o vad pe mama, doar o vad saptamanal.
-Nu, ea murise de mult. Atat de mult ii duceai dorul……Din ziua cand am pasit in Elevo nu ai mai vazut-o, nu aveai cum. Ai scris peste o mie de poezii doar pentru ea.
-Eu, sa scriu poezii?
-Da, si ce poezii!!! Esti cea mai frumoasa si desteapta femeie din lume. Impreuna am invatat cinci limbi straine: engleza, franceza, spaniola, araba si japoneza. Poeziile le-ai tradus in toate cele cinci limbi.
-Scuza-ma dar esti cam deplasat. Nu stiu cine esti, nici ce vrei, dar eu am treaba si tu ma retii. Plus ca acesta nu este un mod prea eficient de a cuceri o femeie. Sa nu mai spun de faptul ca peste o saptamana eu..
-Stiu, te mariti.
-Felicitari, si daca stii de ce mai bati campii?
Tanarul privi spre cer si zise:
-De ce nu vrei sa iti reamintesti? Am fost atat de fericiti cum nu cred ca mai exista alt cuplu pe lumea asta.
Si tanara desi era convinsa ca este o farsa continua dialogul, ceva din felul acestui om parea ca spune adevarul. Dar ce este oare adevarul decat perspectiva din care vedem noi lucrurile?
-Tinere, apreciez faptul ca vrei sa imi reamintesc ceva ce tu consideri ca este foarte important, insa asa ceva nu a fost si nici nu este posibil. Poate in imaginatia ta, dar nu in realitate.
-Care realitate? Ce este real si ce nu? Nu iti placeau piersicile si in ultimul timp am plantat zeci piersici. Si tu ii ingrijeai. Cantai seara la lumina stelelor cantece placute, cantece pe care eu nu am putut niciodata sa le inteleg dar imi placeau.
Si tanara incepu sa fredoneze o crampeie de cantec in limba latina. Iar la auzul acestui cantec el tresalta si se ridica in picioare.
-Ti-ai reamintit!
-Nu ii spuse ea, insa acest cantec mi-l canta mama cand eram eu mica. Iar tu nu aveai de unde sa il stii, decat daca chiar am trait impreuna.
-Acum inteleg, spuse el, dorul de mama ta te facea sa canti. Dar de ce nu mi-ai spus? Te-am intrebat de mii de ori ce fel de cantece sunt acestea, dar nu mi-ai raspuns.
Tanara zise:
-STOP! Sa recapitulam. Noi doi am trait impreuna 100 de ani desi eu am doar 27. Spui ca am invata cinci limbi straine si am copus mii de poezii, dar.
-Acesta este adevarul. Iti jur.
-De ce imi faci asta? De ce te bagi peste viata mea cu astfel de…..nici nu stiu exact ce vrei sa faci, dar nu e bine.
-Desi numele tau este Silvia, eu iti spuneam Lola. Si iti placea cand te stigam pe nume.
-Este incredibil. Nu stiu cum faci, imi citesti mintea. Da asa este, Lola mi-a placut acest nume, dar nimeni in afara de mine nu stie acest lucru.
-Lola, eu stiu, si nu am cum sa iti citessc mintea. Tu esti Lola mea. Incearca sa iti reamintesti. Vroiai atat de mult sa iti iei la revedere de la mama ta si sa ai copii tai, sa te intorci in lumea asta, si nu se putea decat daca o faceam amandoi. Si de comun acord am decis sa riscam si sa ne reintoarcem aici. Trebuia insa sa iti reamintesti pana acum.
-Nu stiu….Ce imi spui tu, crampeie din viata mea nestiute de nimeni, poate ar trebui sa constituie dovada adevarul tau, dar nu pot sa accept asa ceva, este dincolo de limitele mele de a intelege.
-Lola, dragostea mea, viata mea. Trebuie, altfel vom ramane aici, nefericiti si straini. Locul nostru nu este aici, daca apuci sa te casatoresti cu el, nu mai putem pleca.
-Deci totul este o farsa, sa impiedici casatoria mea. Esti un obsedat care probabil ma urmaresti de ceva vreme, altfel de unde ai sti toate astea?

-Lola, de ce nu vrei sa incerci macar sa iti reamintesti. O singura imagine le va aduce pe toate, dar trebuie sa poti. Te cunosc, te stiu cat de puternica si desteapta esti.
-Stop! Daca voi fi vreodata producatoare de film te angajez. Esti bun, ai dovedit-o.
Si Lola pleca, fara sa se uite in spate.
Ajunse acasa si isi desfacu laptopul, il porni si incepu sa scrie. Dar nimic din ce avea in minte in urma cu o jumate de ora nu mai era. Se gandea la acest om, nici macar nu apucase sa il intrebe care isi este numele. Obosita franta, se aseza pe canapea si inchise ochii. 10 piersici frumosi, plini de fructe erau in curtea din spatele casei. Iar el, o srtiga: Lola!


Arhive

Categorii

Blog Stats

  • 146,954 hits

Urmărește-mă pe Twitter

Reclame