Posts Tagged 'viata'

Ce nu te omoara te intareste

Asa suna o faimoas vorba de duh. Si poate ca in multe cazuri asa si este.
Copii crescuti in mahala mai mult pe strada decat in casa, mai mult desculti decat incaltati fie vara fie iarna, cu o igiena precara si traind in promiscuitate, devin mai rezistenti, mai caliti. Si in viata, trec mai repede prin probleme decat cei cocolositi.
Sa nu credem acum ca este ceva normal, situatia de mai sus. Cu siguranta ca vor fi caliti fizic, nu psihic, nu moral. Moralitatea scade ca valoare caci nu ar avea cum altfel.

Ce nu te omoara te intareste?

Si totusi. Nici tiroida nu te omoara dar nici nu te intareste.

Life goes on

Am avut o mica pauza in care am tot incercat eu ceva, nu mai conteaza, caci luni fac o escapada prin Brasov si nu iau netul cu mine, asa ca dupa…

In ultimele zile s-au intamplat multe chestii, unele urate, altele frumoase, dar, cum spune titlul: life goes on. Asa ca, sa ne concentram pe optimism, pe frumos. Daca ne gandim la saracia romanilor, la faptul ca in lumea online multe bloguri isi inchid portile, la faptul ca mai si mor oameni, mai ….. nu vom face decat sa ne imbolnavim de depresie.

Asa ca, cea mai frumoasa chestie de spatamana trecuta a fost ALBUL imaculat al iernii. Desi sunt iubitor de vara, nu pot sa nu vad si sa nu apreciez zapada.  Cei mai fericiti sunt copiii, si de ce nu ar fi? De ce nu am fi si noi oamenii mari fericiti de zapada? Am uitat ce mult iubeam zapada in copilarie?

Probabil ca, daca ne-am intoarce un pic la copilarie, sa fim copii iarasi, macar o jumatate de ora pe zi, am alunga tot stresul. Stresul de oameni mari. Sa fim iarasi naivi si inocenti, sa avem incredere, sa visam liber, sa ne bucuram de nimicuri….

Este logic ca omul trebuie sa invete, sa cunoasca multe, sa faca experimente, sa… dar ca un paradox, stiinta multa nu ofera fericirea. Fericirea vine din nevinovatie (naivitate). Intocmai precum un copil. Dar, nu un copil rasfatat (si prost crescut), ci unul normal.

Un gand bun pentru: Andreea Iulia, BogzillaBucur, Boogie, D-Petre, Danutz, Mnealui, MadMike, Nice,   Pato, Pedagogul, Reclame-tv, Ro-onlie, Tudor, Umograf.

Viata pentru sora mea

Fetita era bolnava. Pentru ea s-a nascut o alta fetita, pentru piese de schimb. Maduva, rinichi, sange si altele. Doar ca fetita pentru piese de schimb nu a mai dorit sa fie doar o magazie de provizii, ci a decis sa isi caute dreptatea in justitie.

Acest film ruleaza chiar in acet moment pe HBO, ‘Viata pentru sora mea’.

Bun. As vreau sa discutam despre implicatiile morale.

Avem un copil bolnav. Si are nevoie de transplant de rinichi, maduva, etc. Medicul ne recomanda sa facem un alt copil, programat gentic, compatibil 100% cu copilul bolnav. In acest fel am putea oferi sansa la viata copilului ce urmeaza sa moara.

Totusi, cat de departe am merge pentru a salva o viata? In razboi, pe front, legea nescrisa este sa nu lasam pe nimeni in spate. Totusi, cati oameni trebuie sa moara pentru a salva unul singur? Oare este normal sa ne folosim de viata unui copil pentru a salva pe un altul?

Dupa ani de chinuri prin spitale, copilul bolnav ce a supravietuit pana acum prin sacrificarea pas cu pas a copilului sanatos, va decide: „Ajunge! Nu mai vreau. Nu mai vreau sa traiesc asa, asta nu este viata. Nu mai vreau sa fiu o povara pentru sora mea.”

Oare prelungind viata coplului bolnav nu am distrus si sansa la o viata normala a copilului sanatos? Stiu ca este sfasietor, de fapt nu stiu, doar imi imaginez, cat de tragic poate fi sa vezi cum copilasul se stinge vazand cu ochii, dar merita sacrificiul?

Traim intr-o lume plina de drame, totusi, cateodata deciziile pe care trebuie sa le luam sunt mai sfasietoare decat drama in sine.Copilul bolnav: „m-am saturat sa fiu o povara, sa vad cum din cauza mea totul se prabuseste. Simt ca eu sunt de vina, ca este vina mea, desi eu nu am facut nimic rau. Vreau sa traiesc, imi este frica de moarte! Dar cand vad raul survenit din pricina mea, prefer moartea, prefer sa stiu ca dupa moartea mea lucrurile vor reveni la normal, iar ei vor fi iarasi o fmilie, isi vor trai iarasi viata, se vor bucura iarasi de viata. Caci eu sunt o povara, si asa voi fi mereu.

P.S. Fetita conceputa pentru piese de schimb are voie sa isi revendice viata? Tinand cont ca daca sora ei nu ar fi avut nevoie de transplanturi ea nu ar fi fost conceputa.

O viata monotona vs o viata agitata

1. Cei mai multi oameni isi traiesc viata intr-un mod monoton, plictisitor. Se trezesc dimineta isi beau cafeaua inca cu ochii adormati, mananca ceva daca mai au timp si pleaca usor spre serviciu. Se inghesuie prin tramvaie si autobuze sau metrou, cine are masina si a intarziat cateva minute afla ca deja s-a umplut soseaua de milioane de alte masini motiv pentru care vor sta ceva blocati in trafic. Apoi ajung la munca si fac ceea ce au facut si in ultimii ani, zi de zi. Poate ca fericiti sunt cei ce nu fac acelasi lucru zilnic, desi sunt putini acestia.

Si multi din acesti oameni isi doresc o schimabre, ceva actiune, ceva intriga, un pic de adrenalina. Unii gasesc adrenalina in cazinou, altii in boasca (n.a. –  a se citi bautura alcoolica), altii fac tampenii pe care apoi le regreta, dar cei mai multi viseaza, doar viseaza la Fat Frumos sau Ileana Cosanzeana – varianta moderna, viseaza ca sunt super politisti, inventatori, spioni, reporteri, mercenari, sportivi de performanta, cantareti, si cine mai stie ce.

2. La polul opus sunt oamenii ce isi traisc fiecare clipa a vietii pe muchie de cutit. Dupa ani de zile normal ca s-au obisnuit cu acest stil, doar ca au momente de luciditate cand isi doresc si ei o viata normala, o viata in care ceasul sa sune desteptarea zilnic la aceiasi ora si care sa aiba o ora aproape fixa cand sa ajunga acasa si sa isi imbratiseze sotul/sotia si copii.

C. Intre cele doua categorii de oameni sunt cei ce fac slalom printre zilele monotone si cele pline de adrenalina maxima. Acest stil de viata este unul ciudat, fiind la granita normalitatii. Culmea este ca eu din acesasta categorie fac parte, motiv pentru care inca visez la ziua cand voi avea propria mea gradina – livada, si voi munci acolo, voi trai acolo si de acolo.

De ce se nasc copii bolnavi?

Aceasta intrebare nu a venit din mintea mea, ci ea se gaseste pe buzele a milioane de oameni de pe intreg mapamondul.

De ce se nasc copii bolnavi? sau De ce mor copiii?

Poate ca cel mai grav lucru ce se poate intampla unui om este sa fie nevoit sa isi ingroape copilul. Si chiar nu as dori nimanui asta, nici macar nu vreau sa ma gandesc la asa ceva. Sa fereasca Dumnezeu pe oricine de asa tragedie!

Probabil, a doua ca gravitate, ar fi nasterea unui copil bolnav de un anume sindrom, sau alte probleme.

Cand sotia mea a ramas insarcinata a doua oara, medicul i-a recomandat sa nu tina sarcina. Totusi a tinut-o. Tot medicul i-a recomandat sa faca un 3D, si daca acolo se va observa ceva sa avorteze. Sotia mea nu a facut 3D-ul, nici nu a avortat. Si iata, astazi, la 4 ani de atunci, Daniel este sanatos si vesel.

In tot timpul nasterii ne-am intrebat de mii de ori: „Doamne! Daca va fi bolnav? Puneam aceasta intrebare datorita recomandarii medicului, dar si din cauza tratamentului pe care il urmeaza sotia mea, un tratament pe viata. (Nu intru in amanunte.) Si inca ma mai intreb, ce am fi facut daca intr-adevar copilul s-ar fi nasut bolnav?

Am urmarit cazul fetitelor siameze, citesc zilnic despre mii de copii bolnavi ce sunt nevoiti sa isi duca zilele asa, sau altii care au nevoie de sute de mii de Euro pentru o interventie chirurgicala. Compatimesc din tot sufletul pe acei copii si pe parintii lor, si daca as avea posibiliatea sa ii ajut as face-o, dar sunt prea mic.

Ma uimeste indiferenta oamenilor fata de aceste tragedii. Multi gandesc ca daca pe ei nu i-a atins nimic rau pe semne ca cei loviti au o vina anume, altfel nu se intampla nimic rau cu ei. Altii considera ca asa trebuia sa fie, ca este scris in stele. Saracele stele! De ar putea ele vorbi, de ar putea ele spune cate au vazut in lumea asta!

Nu am scris acest articol pentru a oferi un raspuns, caci nu il stiu. De ce se nasc copii bolnavi? Doar Dumnezeu stie. Pentru cei oarecum credinciosi totul are un scop. Pentru cei care vor sa dea vina pe cineva, o fac acuzandu-l pe Dumnezeu, desi ei nu cred in El. Pentru ateisti totul este un hazard. Din punct de vedere stiintific totul are o legatura cu ceva anume, doar ca legatura este o mare necunoscuta. Si nu in ultimul rand pentru indiferenti: ce conteaza?

Un lucru este cert. Toti suntem oameni. Oricare dintre noi putea fi in locul celor napastuiti. Nu suntem cu nimic mai buni sau mai vrednici, sau demni in asa fel incat sa fim ocoliti de tragedie. Am fost insa ocoliti. Iar acest lucru ar trebui sa ne spuna ceva. Ceva. In mintea noastra.

UpDate! Am scris un nou articol pe aceasta tema aici: De ce permite Dumnezeu?

Averea unui om

Poate o casa, o masina, un cont bancar, poate familia, cariera, cine stie, multe pot fi comoara unui om.

Daca insa esti un om al strazii inseamna ca nu ai nici casa, nici masina, nici cariera, poate nici familie, insa comoara poate fi o patura, o lingura, un pix, ceva, un nimic pentru unii, devine o comoara pentru altii.

In mod normal viata ar trebui sa fie cea mai de pret comoara, insa nu se intampla asa. In Japonia fenomenul sinuciderilor in urma unui faliment nu este ceva iesit din comun. Acest lucru scoate in evidenta faptul ca pentru unii oameni viata nu este o comoara pentru care sa lupti, pe care sa o protejezi.

Pentru unii viata trece pe locul doi, primul loc fiind luat de altceva, altceva foarte important pentru ei, atat de important incat logica este incalcata. Caci fara viata nu ar avea acele bunuri, insa ratiunea cateodata poate fi in intunecata de divere dorinte, obsesii.

Daca in cazul celor care au pierdut totul: libertatea, familia, viitorul, sanatatea, dorinta de viata ar fi oarecum diminuata, in cazul celor care nu mai vad nimic frumos maine doar pentru ca astazi lucrurile nu sunt tocmai roz, in cazu lor este de neinteles.

Daca vom urca pe K1 si vom privi lumea de sus, sau daca vor merge pe Luna si vom privi de acolo Pamantul  si restul planetelor si al stelelor, vazandu-ne atat de mici, de nesemnificativi, poate ca viata noastra nu ar fi cine-stie-ce. Insa tocmai vazand nimicnicia noastra vom iubi mai mult ceea ce avem.

Daca insa ne incuiem in camera noastra, si stam cu ochii in televizor sau computer toata ziua, daca privim la cei ce au succes, ce au bani, cariere, un corp de invidiat, succes, carisma, etc, poate ca atunci privind in viata noastra vom fi dezamagiti. Si dezamagiti de viata, nu o vom mai iubi. Nu vom mai iubi adevarata comoara, singura avere pe care o avem. Caci multe lucruri putem face in viata dar sa facem viata nu.

 

 

Frontierele vietii

In principiu viata are doua granite mari: inceputul: (nasterea) si sfarsitul (moartea), si multe alte frontiere mai mici. Intre ele mii de decizii ce ne influenteaza mai mult sau mai putin.

In fiecare zi suntem pusi in fata unor alegeri, decizii, si de cele mai multe ori alegem din reflex, caci asa am fost invatati sa facem.

Dar daca?

– In loc sa alerg dupa tramvai merg incet? Pierd tramvaiul dar ma intalnesc in statie cu o persoana draga, extrem de draga, dar despre care nu mai stiam nimic de ani buni, si nu aveam nici cum sa o contactez?

– In loc sa ma opresc la magazinul de langa gura de metrou pentru a imi cumpara tigari sau orice altceva, mergeam inainte?

– Daca in loc sa, as fi…?

 

Intrebari la care nu vom gasi un raspuns, decat in imaginatia noastra, caci „ce ar fi fost daca?”, tine de o alternativa a vietii, o alternativa pe care nu o putem discerne.

Maine dimineata insa vom lua alte decizii. Daca am incepe sa ne punem intrebari:

– Sa plec sau nu la serviciu?

– Sa beau sa nu cafeaua acasa?

– Merg cu metroul sau cu autobuzul?

-etc.

Cu siguranta ca nu vom vedea in viitor, nu vom sti cum ar fi ‘daca’, insa aceste decizii ne pot schimba radical viata. Iata un exemplu, pur fictiv.

Mia, o femeie de 34 de ani, divortata, cu doi copii. Un job(serviciu) cum nu se poate mai stresant, dar banii erau necesari, si astfel inghitea zi dupa zi stres si amaraciune. Intr-o zi ea si-a zis: „De atat amar de vreme ma zbat precum pestele pe uscat. Si nimic nu reusesc. Tot cu chirie, tot cu facturi restante, tot cu pantofii rupti.”  Si a decis sa renunte la job, sa caute ceva mai bun.

Telefoane peste telefoane, totul in zadar. Foamea si disperarea aveau sa o duca la sinucidere, doar gandul ca vor ramane copiii orfani o retinea de la acest gest. Lasand mandria la o parte a plecat sa caute ceva prin ghena din spatele blocului vecin, dar o haita de caini au fugarit-o pana in strada principala. Iar aici … continuarea tine de imaginatia fiecaruia.

Varsta a treia defavorizata de tehnica

Intotdeaua cand a aparut ceva nou in lumea noastra, trenul, automobilul, telefonul, televizorul, celularul, internetul, etc, tineretul a fost cel ce a inteles din mers cum functioneaza, persoanlele de varsta a treia au ramas mai mereu in urma, mai inapoiate.

Aparitia televizorului a fost o incantare pentru copii si tineret. Imagini miscatoare, o lume intreaga intr-o cutie, in propria lor camera. Prin televizor puteai vedea peisaje din celalalt continent, asculta muzica, urmari stiri, totul ca si cand ai fi prezent la fata locului.     Un batran zicea: „EH! HE! Pe vremea mea tinerii erau la sapa, nu stiau nici ce este dincolo de deal.”  Se putea citi un regret, poate nu, dar totusi.  Eu voi imbatrani ca oricare alt om, si alte inovatii vor aparea in lume, poate chiar ceva ce mi-am dorit mult de tot, iar in momentul cand l-as putea avea ar fi prea tarziu.

Stra-stra-bunicii mei au muncit zi-lumina la camp, dar daca ar fi trait in 2011 ar fi muncit intr-un mediu mult mai placut, mai bine remunerat, mai acceptabil, s-ar fi bucurat de multe facilitati tehnice, media, etc. Tehnica a facut ca astazi sa nu trebuiasca sa mai muncim toti la sapa, pe un salariu inexistent. Si viata a devenit mai usoara.   Batranii insa, cei care au prins perioada interbelica pot spune ca: viata de acum este mult mai usoara decat in vremea lor. Iar ei ar fi vrut sa se nasca in 2011, au fost devaforizati de tehnica, o tehnica ce a aparut mult prea tarziu pentru ei.

Pretuieste viata!

Stop accidentelor! Viata are prioritate.

Era o dimineata superba. Desi afara era frig in masina era clad si bine. Anca era fericita. Incepea o zi noua, cu speranta.

Pavel conducea masina printre stradute atent la drum. Anca il admira. Datorita lui erau o familie normala, asa cum isi dorise dintotdeauna. Pe scaunul din spate Eliza dormea. Stia ca parintii ei sunt bucurosi, ar fi vrut si ea sa se alature bucuriei lor dar era prea obosita. In fiecare dimineata se trezea cu parintii odata si plecau impreuna spre gradinita. Ea ramanea acolo iar tati si mami mergeau la serviciu.

Urmau sa aiba o casa a lor. Un apartament cu doua camere, micut, dar al lor. Banca le acordase in sfarsit creditul. Cunoscutii ii sfatuisera sa nu ia bani de la banca, sa mai astepte. insa Pavel a zis: „Ori ca dau bani la rate, ori ca dau la chirie, tot aia e!” Si asa era. Peste ani aveau sa devina proprietari.

Masina iesi dintre stradute si se incadra pe banda intai a soselei. Erau acum pe soseaua Colentina si se indreptau spre centru. Din cand in cand masina mai dadea intr-o groapa si leganatul ei parea ceva frumos. Erau fericiti. Toti impreuna. Pavel privea inainte la drum, fiind atent la trafic. Anca privea cand la iubirea vietii sale, Pavel, cand la rodul dragostei lor: Eliza. Si mai urma inca un copil, caci era insarcinata in luna a patra.

Masina lor a ajuns la intersectia cu Mihai Bravu. Semaforul indica rosu. In fata lor doua masini asteptau parca nerabdatoare sa se faca verde odata. Parca si Pavel voia acelasi lucru. Anca privi in dreapta. Trei tineri, doi baieti si o fata, undeva la 14-15 ani, sedeau jos pe iarba inghetata. Suflau intr-o punga argintie, si primeau inapoi raspunsuri adecvate. Anca isi zise: „sarmanii copii!”

Semaforul indica verde iar masinile se pusera in miscare. Dinspre Stefan cel Mare un bolid venea cu viteza spre ei. Un scartait puternic de roti se auzi iar Anca striga cat putu de tare: „Atentie!” Prea tarziu! O bubuitura puternica si timpul se opri in loc. Anca plutea in aer. Apoi o lumina galbena umplu totul in jurul ei. Urechile ii vajaiau iar pe ureche dreapta se simtea caldura. Deschise usor ochii si incerca sa se miste. Nu putea. In fata ei la 2-3 metri vazu o mana de om. Cunostea bine acea mana. Si vergheta de pe deget!.. Era a sotului ei.

Era atat de obosita. Vru sa isi atinga burta, bele cel mic nenascut inca, dar nu reusi. Roti ochii spre dreapta si oameni multi venea spre ea. Roti privirea in stanga, si langa bordura era cazuta o fetita. O balta rosie era in jurul ei. Se uita mai atenta. Eliza!!!!!!!! Scumpa Eliza.

Caldura devenea mai apasatoare si ochii se impaienjenira. Copcaul ei. Copacul unde se urca micuta Anca cand voia sa fie singura. O fetita mica ce visa sa devina mare. Copacul….. Lumina devenea intuneric. Afara era din ce in ce mai frig. Nimic nu se mai vedea, nimic nu se mai auzea. Doar liniste, liniste deplina si rece.

Munca in mina

De multe ori ma plang de serviciul pe care il am. Recunosc acest fapt, asa este. Nu sunt multumit de el. Si asta pentru ca nu imi ofera nici o satisfactie cu exceptia zilei de 14 ale lunii, ziua de cascaval.

Insa unii oameni muncesc in conditii mult mai grele decat mine, si au toate motivele din lume sa se planga de jobul lor. O astfel de meserie este mineritul. ( Primarul din Uricani: „Explozia le-a sfârtecat trupurile„).

In afara de faptul ca lucreaza in mina, jos in underground, mai si mor in accidente de munca. Nu am fost intr-o mina niciodata, spre sa nici nu intru vreodata, dar imi imagineze cum ar fi acolo: aerul irespirabil, mirosul de praf de carbune, metal, ce altceva mai e pe acolo, sobolani, intuneric, …. Greu….

sursa imagine aici


Arhive

Categorii

Blog Stats

  • 132,045 hits

Top click-uri

  • Niciunul

Urmărește-mă pe Twitter