Povestea unei rezistente

Catre nepotul meu Miahil

Pentru ca de zeci de ori m-ai rugat sa astern pe hartie intreaga istorisire a celor intamplate precum si rolul meu, iata ca incep acum istorisirea, cu tot ce imi mai amintesc.

Aveam 27 de ani cand m-am casatorit, si eram un om iubitor de frumos si dreptate. Cred ca asa am fost dintotdeauna. Si mai eram si un iubitor de pace, aat de mult iubeam linistea incat de multe ori am intors si celalalt obraza, ori am lasat sa pierd eu. Dar dupa cativa ani, satul de atata dispretuire a normelor morale din capitala tarii am decis sa ma mut, si asta departe, foarte departe.

Astfel cu ultimii bani am cumparat o casa la tara, intre doua dealuri mari si frumoase. Aici m-am mutat cu sotia si copiii. Copiii au fost oarecum incantati, caci curtea era mare, poate mai mare decat mi-am inchipuit eu ca voi avea vreodata, dar sotia nu a privit cu ochi buni aceasta mutate. De fapt, aproape 2 ani de zile a fost suparata pe mine, caci ea iubea orasul cu desfatarile lui, cu ispitele lui, cu intregul lui arsenal de placeri si viata usoara. Insa eu nu am obligat-o sa vina cu noi, i-am oferit libertatea sa plece, dar nu a vrut, doar ea stie de ce.

In prima luna, de dupa mutare, am constatat ca in satul acesta uitat de lumea, comunitatea era foarte stransa, toti se cunosteau, si toti pareau multumiti cu viata de aici, orasul nu ii tenta pe niciunul. Curent electric nu era, asa ca singurele surse de informare era ziarul ce venea la profesor, caci avea abonament, dar de multe ori venea cu mare intarziere, iar la vreo 2 ani, nu si-a mai platit abonamentul. Vazand una ca asta, m-am intors in Bucuresti pentru cateva zile, singur. Si cum in vremea aceia detineam un blog, am facut apel catre toti bloggeri care ma cunosteau sau care din intamplare ar fi intrat pe blogul meu, ca, daca au ceva carti pe acasa, carti pe care nu le citesc, sau dubluri, sa le ofere cadou pentru biblioteca ce urma sa o infiintez in satul meu adoptiv.

Si bloggeri au raspuns apelului meu mult peste orice asteptari. 60.000 de carti am strans. Planurile mi-au fost date peste cap, caci nu aveam cu ce transporta asa mare cantitate de carti. Rezolvarea a venit din partea unui vecin care afland povestea s-a oferit sa imi transporte el marfa, cu camionul unui prieten de al lui, fara sa imi ceara vreun ban.

Ajuns in comuna am mers la profesor sa ii cer sfatul, insa el m-a dezamagit complect. Mi-a spus: „Omule, tu ai intentii bune, dar…. Toti sunt oameni de treaba, nu vei gasi la ei defecte mari, dar din tot satul nu cred ca sunt 10 oameni care stiu sa citeasca, iar daca o fac, o fac sa citeasca presa, aia care vine la mine, nu cred ca vom putea convinge pe cineva sa citeasca o carte.

Imi trebuia un plan bun, dar pana la gasirea lui trebuia sa depozitez undeva cartile. Asa ca am taiat, cu strangere de inima, cativa pomi din spatele casei si am inceput sa ridic un sopron. Si am cerut ajutorul catorva tineri ce nu prea aveau ce face, caci era inca frig afara iar munca agricola nu incepuse inca. Si neavand cu ce sa ii platesc le ofeream o masa gustoasa la pranz si dupa masa le citeam povesti. Erau atat de incantati incat atunci cand am terminat sopronul si am terminat si rafturile si asezatul cartilor pe raft, erau tristi. Am convenit totusi ca duminica, dupa masa de pranz sa vina la mine in sopron, biblioteca improvizata, si sa le citesc. Si asa am facut in fiecare duminica, timp de un an de zile.

Apoi, intr-o zi, le-am zis: „daca vreti sa cunoasteti si alte povesti si multe lucruri interesante, cum se fac anumite lucruri si multe altele, va trebui sa invatati sa cititi singuri. Eu va pot invata sa cititi, daca veti dori. Si din cei 20 de tineri ce veneau cu regularitate la ascultat povesti, 18 au venit si la invatat.

Dupa 4 ani

Trecuse mai bine de patru ani de cand ma mutasem in acest paradis, in aceasta oaza de liniste. Si in tot acest timp corespondasem lunar cu fratele meu si cu alti prieteni, dar de 3 luni de zile nu mai primisem nici o veste. Ceva era in neregula cu Posta. Asa ca a trebuit sa merg pana in oras sa vad ce si cum.

Am lecat pe la pranz in ideea ca voi ajunge pana la inserat, caci din cate stiam eu Posta nu inchidea decat tarziu, pe la orele 21.00. Si am mers eu asa usor, la pas, tot acest drum de cativa buni Km., pana am obosit sa tot merg, si m-am asezat jos pe iarba, langa o fantana parasita. Si cred ca, acolo jos am atipit un pic, caci se intunecase bine cand m-am trezit eu. Eram la vreo doua ore de oras si imi parea rau sa fi inchis la Posta si sa trebuiasca sa ma intorc inapoi, asa ca am grabit pasul. Ciudat era ca, pe cat ma apropiam de oras nu vedeam nici o masina pe sosea, de fapt nu vazusem niciuna de cand plecasem de acasa.

Ajuns in oras am constatat ca era pana de curent. Mare problema, caci nu vedeam nici pe unde merg, lumina Lunii nu prea ma ajuta cine stie ce. Si apoi, mai erau si cainii fara stapan, caci nu credeam ca in doar cativa ani se rezolvase o problema milenara. Numai ca, nu am fost atacat de nici un caine, si nici un om nu m-a deranjat pana in dreptul Postii. De fapt, cum ulterior am constat nici nu avea cine sa ma deranjeze. Posta era incuiata, de vreo 2ani. La fel ca si intreg orasul, un oras pustiu, fara tipenie de om sau de animale. Am strabatut toata noaptea orasul, cu frica, caci mai devreme sau mai tarziu cineva urma sa iasa dintr-un colt obscur si sa ma atace, dar nu a fost nimeni, nici macar un hot, sau un criminalin serie, nimeni. Nici un animal, macar un amarat de sobolan, sau vreun varcolac, caci era luna plina, nimic. Eram singur, singur intr-un oras bantuit de nimeni.

S-a facut dimineata, si tot aveam sentimentul ca este o farsa, sau ca toti plecasera la o serbare, sau ca vreun virus mortal ii lovise, sau ca un fizician nebun facuse o greseala si disparusera toti cei vii fiind trimisi in alte dimensiuni reale sau imaginare. Mergeam pe strazile prafuite si eram atat de nedumerit incat uitasem de foame. Asa ca am inceput sa caut o alimentara, ceva, poate aveam noroc sa gasesc ceva de mancare. Dar nu a fost asa, caci daca era de mancare as fi intalnit si sobolanii, dar toti plecasera, nu era nimic de mancare, iar eu incepeam sa simt efectele foameni.

Am inceput sa intru in case caci usile era descuitate si sa caut ceva, orice, ceva de mancare sau o explicatie. Dar nu am gasit nimic. Parca toti au disparut. Sau poate ca acest oras era doar o replica a adevaratului oras, dar de ce? Pentru un film?

Intr-o casa, ce parea mai repede un palat decat o casa, am gasit intr-un colt un teanc de ziare. Am pierdut cateva ore bune sa le tot rasfoiesc, si asa am aflat.

Rezistenta ad-hoc

Starziu in noapte am ajuns acasa, si rupt de oboseala m-am trantit in pat si am dormit dus. A doua zi am chemat tinerii din sat si le-am spus ca in tara noastra lucrurile stau rau si foarte rau. Si ca vreau sa merg in capitala sa imi caut fratele si prietenii si daca gasesc o rezistenta sa ajut cu ce pot. Sapte din tinerii mei studenti au decis sa ma insoteasca, si chiar daca eu am insistat ca este periculos, simteam ca ei nu vor sa se departeze de mine, caci devenisem un dascal foarte apreciat.

Am plecat deci in seara acelei zile, luand cu noi doar mancare si ceva haine de schimb, caci avea de mers pe jos mult, foarte mult. Cred ca mai bine de trei saptamani am tot mers, mai mult noaptea decat ziua, si cand am ajuns aproape de capitala ne-am oprit intr-o casa parasita de langa soseaua de centura. Ceea ce cu ani in urma vazusem doar la televizor, cea mai cumplita dictatura din lume, cea din Corea de Nord, se implinea fizic in tara noastra. Speram totusi, ca, datorita timpului scurt de la pierderea libertatii multi vor fi gata de o revolutie. Insa ma inselam, caci din milioanele de locuitori ai tarii doar 3 milioane mai erau in viata, restul disparusera, unii, mai norocosi fortasera granitele, dar cei mai multi si-au dat sfarsitul in lagare. Poate ca erau si acum, sute de mii de oameni in inchisori, sau mai bine zis lagare de exterminare, dar nimeni nu stia nimic.

Locuiam deci in casa parasita de langa centura, si incercam sa gasim ceva informatii valoroase pentru a sti cum sa actionam. Nu aveam curaj sa intram in oras caci armata patrula la fiecare colt de strada, insa nu se aventurau dincolo de centura, probabil ca nu aveau de ce. Intr-o zi, proprietarii acelei case au venit sa ia ceva de acolo, si cand ne-au vazut ne-am speriat unii de altii. Ei venisera pe furis, caci toate proprietatile apartineau statului, si ceea ce voiau ei sa faca se numea furt si era pedepsit cu moartea. De asemenea, si ceea ce faceam noi, caci nu ne supuneam sistemului, eram pasibili de o moarte grea, in lagare.

Numai ca oamenii aceia erau de treaba, ne-am inteles bine cu ei, si ne-au explicat cum sta treaba. Ne-au spus ca daca vrem sa traim, trebuie fie sa ne supunem fie sa fim invizibili, ceea ce si eram. Dar noi voiam mai mult, voiam o rezistenta, ceea ce era insa dificil, caci toti oamenii erau inspaimantati, nu exista om care sa nu fi pierdut pe cineva drag, fie ucis fie arestat. Am aflat si ca zona unde fratele meu sedea a fost eradicata total, caci acolo aparuse o rezistenta inca din primele zile ale loviturii de stat, asa ca au intrat tancurile si au nimicit tot.

Ideea era sa incropim un post de radio pirat, caci internet nu era, televiziune doar un program iar televizoarele erau din fabrica facute sa mearga doar pe o frecventa, telefoanele nu functionau, de fapt nu mai erau retele… ziarele nu le-am fi putut distribui, la fel si manifestele. Asa ca trebuia un radio pirat, ceva prin care sa emitem chiar pe frecventa lor.

Noroc ca studentii mei iubeau cititul, si cum prin cartile primite cadou unele erau si de electronica si alte mecanisme neintelese de mine, si ajutati de acei oameni in casa carora locuia ei au incropit o antena din niste gunoaie de piese.  Mai trebuia doar un releu de nu stiu ce tip, si studentii mei nu puteau face nimic fara, asa ca au rugat pe acei oameni sa mai faca un efort si sa ne aduca si acest dispozitiv. Ei puteau merge nestingeriti prin oras caci aveu legitimatie de serviciu, noi insa am fi fost arestati imediat.

Dupa inca o saptamana totul era terminat, si putea emite in eter legati la un manunchi de baterii auto. La doua zile ne mutam locatia de teama sa nu fim descoperiti, insa acum, cand ma gandesc la rece, imi dau seama ca nu avea cine sa ne depisteze, caci cea mai mare parte a specialistilor fusese exterminata.

La inceput transmiteam muzica, ce reusisem sa gasim, oricum, cine nu iubeste muzica? Si am transmis doar muzica timp de 2 luni, pana cand oamenii stiau ca la ora 18.00 incepem noi. Apoi, am inceput cu povesti pentru copii, stiri din alte tari, sfaturi de familie, credinta, dorinte, libertate, si in cele din urma critica la adresa regimului. Deja eram ascultati de mai toti locuitorii capitalei.

Stiam ca mai devreme sau mai tarziu vom fi prinsi sau poate ca se va desfinta si aces post de radio, asa ca am inceput sa precipitam evenimentele, sa acaparam cat mai mult timp din transmisie, pana cand am ajuns sa fim doar noi la radio. Nu mai stiu ce zi era, dar stiu ca ma saturasem de foame si nesomn, de atata vorbit in microfon incat am facut un apel la toti cei ce ne asculta sa iasa a doua zi in strada si sa distruga tot ce se putea distruge din insemnele dictaturii, iar armata si securitatea sa intre in forta peste lideri si sa ii impuste direct in cap. Apoi, cu teama, m-am culcat.

Dimineata trebuia sa mutam iarasi ‘armamentul’ si pe la ora 12.00 eram gata sa transmitem cand la radio vorbea cineva despre moartea regimului opresiv, despre faptul ca Romania asteapata cat mai urgent ajutorul Marii Britanii, Frantei si restului lumii libere.

Am crezut ca este o inscenare ca se ne desconspiram locatia, dar nu era asa. Oamenii chiar iesisera in strada, armata si securitatea luasera partea noastra, probabil saturati de prostie si nesiguranta.

Cam asta e povestea. Apoi, eu am revenit in satul meu, tinerii mei studentii fiind prea ispititi de oras au ales sa ma paraseasca. Si dupa multi ani, abia anul trecut in satul nostru a ajuns retea electrica si de telecomunicatii. Dar, eu sunt deja prea batran pentru asta, caci dupa atata timp m-am obisnuit cu munca in gradina si cititul cartilor mele din biblioteca satului, eu fiind mai singurul cititor.

In lumea mare lucrurile s-au schimbat mult. Acum, in 2040, lumea este groaznic de schimbata decat atunci cand eu am eliberat Romania prin vocea mea. America s-a predat dictaturii conservatorilor, Rusia si jumatate din fosul bloc sovietic sunt iarasi sub stindardul comunismului, Spania, Italia, Germania, Austria si inca altele sunt tot sub dictatura, una religioasa. Doar Romania, Anglia si Elvetia sunt libere, cu granitele inchise, desigur, si nu se stie pentru cat timp. Dincolo de ocean, America Latina este sub papucul Braziliei, Asia nu stiu mare lucru despre ea, insa cea mai fericita zona ramane Oceania.

4 Responses to “Povestea unei rezistente”


  1. 1 Bucur 06/01/2012 la 23:04

    Mama mia cat ai scris.Trebuie sa stau sa citesc calumea.

  2. 2 Bogzilla 07/01/2012 la 04:35

    Ehe… 2040. SF tata, SF… Nu mai vine el comunismul in Ro…

    Cred ca nu ar fi fost o idee rea daca imparteai articolul in episoade (capitole) si faceai un serial… Eu acum l-am citit integral, pentru ca m-a prins inceputul :)… dar nu cred ca se vor aventura multi…

  3. 3 Bucur 07/01/2012 la 11:13

    Hai ca am reusit sa citesc,si chiar mi sa parut cel mai interesant articol lung citit vreodata.A meritat.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s




Arhive

Categorii

Blog Stats

  • 121,892 hits

Urmărește-mă pe Twitter


%d blogeri au apreciat asta: